&   Izvoarele dreptului roman

      Definirea conceptului de izvor de drept

Noţiunea de izvor al dreptului are mai multe accepţiuni[1].

Pornind de la definiţia şi analiza terminologiei privind izvoarele de drept, specialiştii în drept roman  au ajuns la concluzia că acestea prezintă mai multe accepţiuni: în sens material, în sens documentar şi în sens formal.

&   În sens material desemnează totalitatea condiţiilor materiale de existenţă, care determină o anumită reglementare juridică. Aşadar, întrucît fiecare soluţie se întemeiază pe relaţii de producţie specifice, calitatea izvoarelor de drept în sens material se schimbă odată cu. trecerea, de la un mod de producţie la altul.

&   Într-o a doua accepţiune, izvoarele dreptului în sens documentar desemnează totalitatea documentelor istorice existente la un moment dat ca izvoare. Din această categorie fac parte textele epigrafice, papirusurile şi textele istorice şi literare.

&   În fine, izvoarele dreptului în sens formal desemnează totalitatea formelor necesare pentru exprimarea normelor jurdice. Pentru ca o normă socială să devină normă de drept sunt necesare anumite procedee de adoptare, procedee care diferă de la o societate la alta. Prin urmare, totalitatea procedeelor utilizate în scopul transformării normelor sociale în norme juridice constituie izvoarele formale ale dreptului.

În societatea romană izvoarele dreptului în sens formal au evoluat sub influenţa nemijlocită a factorilor economici, sociali şi politici [2].

În epoca veche, imediat după fondarea statului, principalul izvor de drept a fost obiceiul, corespunzător cerinţelor economiei naturale închise. Începînd din secolul al V-lea pînă la sfârşitul republicii, dreptul roman a fost exprimat, cu precădere, în forma legii.

Tot în epoca veche, în ultimele secole, edictul pretorului şi jurisprudenţa sunt recunoscute, alături de obicei şi lege ca izvoare de .drept.

În epoca clasică, la vechile izvoare s-au adăugat altele noi: senatus-consultele şi constituţiunile imperiale.

În epoca postclasică,. odată cu instaurarea monarhiei absolute, normele de drept îmbracă, în exclusivitate, forma constituţiunilor imperiale şi a obiceiurilor.

I.Obiceiul

În epoca prestatală viaţa societăţii romane era reglementată de obiceiuri nejuridice, formate prin repetarea unor comportări, conform cerinţelor economiei primitive.

Obiceiurile nejuridice erau întemeiate pe vechi tradiţii şi exprimau interesele tuturor membrilor societăţii, aşa încît erau respectate de bună voie.

Odată cu dezvoltarea vieţii economice, asistăm la un început de stratificare socială şi la apariţia primelor elemente ale organizării politice. În cadrul acestei evoluţii generale fizionomia obiceiului se schimbă, în sensul că obiceiurile convenabile şi utile minorităţii dominante încep să fie impuse întregii societăţi. După apariţia statului această tendinţă se cristalizează definitiv. Alături de unele obiceiuiri, preluate din epoca primitivă, care au devenit obligatorii prin sancţionarea lor de către stat, au apărut şi obiceiuri juridice noi, generate de noile realităţi economice, sociale şi politice.

Pînă în secolul al V-lea, cînd a fost adoptată Legea celor XII Table, obiceiul a fost singurul izvor al dreptului roman. Obiceiurile juridice, erau ţinute în secret de către pontifi, iar aceştia pretindeau că le-au fost încredinţate de către zei, în scopul de a acredita originea divină a dreptului. Mai mult chiar în epoca foarte veche nu exista o delimitare clară între normele de drept (ius) şi cele religioase (fas). Pontifii, ca exponenţi ai intereselor patricienilor, erau interesaţi să menţină această confuzie.

La slârşitul epocii vechi, odată cu dezvoltarea alertă a economiei de schimb, obiceiul juridic simplu şi-a pierdut importanţa originară, locul său fiind luat de acte normative mai bine adaptate la noile împrejurări de viaţă. Cu toate acestea, chiar şi în epoca clasică, momentul înfloririi maxime a dreptului, roman, obiceiul este menţionat prin izvoarele de drept. Astfel, jurisconsultul Salvius Iulianus, (începutul secolului al II-lea e.n.), spune că obiceiul exprimă voinţa comună a poporului şi că are o funcţie abrogatoare).

În epoca veche şi clasică, obiceiurile popoarelor din provincii erau recunoscute, numai în măsura în care nu veneau în contradicţie cu principiile şi legile romane .

În epoca postclasică, odată cu decăderea producţiei şi cu reînvierea unor practici ale economiei naturale, importanţa obiceiului creşte. Deşi politica imperială urmărea să asigure o conducere centralizată, economia şi statul se descompun, iar marii proprietari îşi asumă întreaga putere pe domeniile lor. În aceste condiţii, cînd normele de drept emanate de la puterea centrală nu se mai aplicau, obiceiurile juridice purtînd amprenta realităţilor specifice diferitelor provincii, şi-au recăpătat vechea importanţă.

II.Legea

Legea, ca izvor de drept, a apărut pe terenul luptei dintre patricieni şi plebei. ( întrucît la origine, obiceiurile juridice erau ţinute în secret, în cazul unui conflict părţile erau nevoite să se adreseze pontifilor pentru a afla de partea cui este dreptatea. Întrucît pontifii erau aleşi în exclusivitate dintre patricieni, este de presupus că răspunsurile lor îi favorizau pe patricieni).

Pentru a se pune capăt acestei situaţii inechitabile, plebeii au desfăşurat o luptă îndelungată, cerînd ca obiceiurile juridice să fie codificate şi publicate. După mai multe decenii de frămîntări sociale, în anul 451 î.e.n. s-a  adoptat Legea celor XII Table, prima şi cea mai importantă lege romană care a fost publicată în forum, pentru ca poporul să poată cunoaşte normele juridice în vigoare.

La romani, cuvîntul lex avea înţelesul de convenţie. Cînd convenţia intervenea între două persoane fizice, lex însemna contract, iar atunci cînd, intervenea între magistrat şi popor, căpăta înţelesul de lege ca formă de exprimare a dreptului.

Convenţia dintre magistrat şi popor se încheia după anumite reguli care defineau procedura de adoptare a legilor. Magistratul făcea cunoscut proiectul de lege printr-un edict. Poporul dezbătea propunerea magistratului în adunări neoficiale, după care era convocat în comitii spre a se pronunţa. Cetăţenii nu puteau aduce amendamente proiectului de lege. Dacă erau de acord cu textul propus de către magistrat, răspundeau prin da (uti rogas), iar dacă nu erau de acord, prin nu ( antiquo). Faţă de această procedură, Gaius afirma că legea este ceea ce poporul decide şi hotărăşte.

După ce legea era votată de către popor, trebuia să fie supusă ratificării senatului, pentru a se verifica dacă s-au respectat tradiţiile romane. 

În fapt, senatul, chemat să cenzureze activitatea adunărilor poporului, refuza să ratifice legile care lezau interesele proprietariilor de sclavi. În practică, magistratul avea grijă să nu prezinte în faţa poporului propuneri care ar fi putut întîmpina opoziţia senatului.

Textul legii era depus în tezaurul statului după ce era aprobat de către senat. Un număr de copii de pe lege erau difuzate pentru ca textul să fie cunoscut de către cetăţeni. Legea romană purta numele magistratului care prezenta propunerea în faţa poporului[3].

În epoca republicii, legea a fost cel mai important izvor de drept După fondarea imperiului, ca urmare a înlăturării poporului de pe scena vieţii politice, legea şi-a pierdut importanţa de odinioaiă. Tirania imperială, incompatibilă cu procedeele democratice de adoptare a legilor, a consacrat noi izvoare de drept, corespunzătoare noii fizionomii a statului.

Structura legii. 

Legea cuprinde trei părţi: praescriptio, rogatio şi sanctio[4].

În praescriptio era trecut numele magistratului care a prezentat propunerea, numele comitiilor care au votat legea şi data votării, precum şi ordinea votării în cadrul comitiilor.

Rogatio cuprindea textul legii care, după caz, putea fi împărţit în capitole şi paragrafe.

În sanctio se arata ce consecinţe decurg din încălcarea dispoziţiilor cuprinse în rogatio.

După natura sancţiunii, legile se clasifică în trei categorii: leges perfectae, minus quam perfectae şi imperfectae⁷.

În sancţiunea legilor perfecte se prevedea că orice act făcut prin încălcarea dispoziţiilor din rogatio va fi anulat.

În cazul legilor mai puţin perfecte, actul întocmii cu încălcarea dispoziţiilor din rogatio nu este anulat, dar autorul său urmează a fi sancţionat, de regulă, cu plata unei amenzi.

Legile imperfecte au o sancţiune prin care se interzice încălcarea prevederilor lor, dar nu arată ce consecinţe ar decurge în cazul unei asemenea încălcări.

Legea celor XII Table

Normele juridice erau ţinute în secret de către pontifi, plebii au cerut cu stăruinţă ca dreptul cutumiar să fie sistematizat şi publicat. După ce tribunul Terentilius Arsa, a formulat zece ani succesiv această cerere, în anul 451 î.e.n. s-a format o comisie compusă din 10 persoane, împuternicită să codifice obiceiurile juridice. Comisia a sistematizat normele de drept şi le-a publicat în forum pe 10 table de lemn. Plebeii s-au arătat nemulţumiţi de cuprinsul legii, aşa că s-a format o nouă comisie, în componenţa căreia intrau şi cinci plebei, iar în anul 419 noua codificare s-a publicat pe XII Table de bronz.

Prin sfera şi natura reglementărilor sale, Legea celor XII Table este un adevărat cod. Prevederile legii sunt foarte variate, ele cuprinzînd întreaga materie a dreptului public şi privat. Potrivit opiniei lui Cicero, toate legile romane care au fost adoptate mai tîrziu, s-au mărginit să dezvolte principiile cuprinse în Legea celor XII Table.

Între dispoziţiile de drept privat, un loc central revine celor privitoare la proprietate, la succesiuni şi la organizarea familiei. (În acest cadru, se pune accent deosebit pe regimul proprietăţii quiritare, forma juridică de organizare a proprietăţii private în epoca veche a dreptului roman)[5].

Dispoziţiile privind materia obligaţiilor sunt foarte puţine, fapt explicabil prin aceea că, în epoca adoptării Legii celor XII Table, romanii erau un popor de păstori şi agricultori care trăia în condiţiile economiei naturale.

Procedura de judecată prevăzută în lege este formalistă, brutala şi primitivă. Formele sacramentale pe care le reclama judecarea unui proces erau extrem de complicate, iar nerespectareă lor ducea la cele mai grave consecinţe[6] .

Textul original al legii nu ne-a parvenit, deoarece tablele de bronz au fost distruse încă de la începutul secolului al IV-lea î.e.n., cînd Roma a fost incendiată de către gali. Totuşi, graţie numeroaselor reconstituiri care s-au făcut, dispoziţiile sale ne sunt, în linii generale, cunoscute. În scopul reconstituirii codului decemviral, cercetătorii au folosit numeroase opere juridice şi literare, elaborate la sfârşitul epocii vechi şi în epoca clasică.

Cu toate că a fost expusă în public numai cîteva decenii, Legea celor XII Table a intrat pentru totdeauna în conştiinţa poporului roman, care vedea în ea un simbol al modului său de viaţă, o creaţie care dădea identitate proprie culturii sale.

Această lege, pe care se sprijină impresionantul edificiu al dreptului roman, nu a fost abrogată niciodată. Din punct de vedere formal, ea a fost în vigoare vreme de 11 secole. În realitate, către sfîrşitul epocii vechi şi în epoca clasică, în contextul evoluţiei generale a societăţii romane, cînd ideile şi instituţiile juridice cunosc o radicală abstractizare şi subiectivizare, multe din dispoziţiile sale au devenit inaplicabile.

Pe de altă parte, magistraţii şi jurisconsulţii au invocat adesea texte din lege pentru a soluţiona noile situaţii de viaţă. Printr-o interpretare subtilă şi printr-o abilă adaptare, multe din texte au primit o nouă vitalitate, fiind aplicate la cazuri pe care nu le-au avut în vedere în momentul adoptării legii [7].

III. Edictele magistraţilor

 Magistraţi romani aveau dreptul să publice, la intrarea în funcţie, un edict  (ius edicendi), valabil pe timp de un an, prin care arătau cum vor conduce domeniul lor de activitate şi ce procedee juridice vor utiliza.

La origine, edictele erau date în formă orală, ceea ce explică  logica cuvîntului edict (ex dicere), pentru ca, începînd din secolul al II î.e.n., să fie afişate pe table de lemn vopsite în alb (album). Pe edictele valabile timp de un an, cît dura şi magistratura, se dădeau edicte ocazionale, (edicta repentina) valabile pentru un număr de zile (ex., cu ocazia unor sărbători). Edictele valabile pe durata întregului an se numeau perpetue (edicta perpetua).

Între edictele date de către magistraţii romani, edictul pretorian prezintă un interes deosebit, deoarece pretorul exercită, prin excelenţă atribuţiuni cu caracter judiciar. Ceilalţi magistraţi deşi aveau unele atribuţiuni judiciare, îşi desfăşurau principala activitate în domeniul administrativ.

Prin edictele lor, pretorii, cel urban şi cel peregrin, puneau la dispoziţia părţilor cele mai potrivite mijloace procedurale pentru ca ele să-şi poată valorifica pretenţiile legitime.

Edictele erau valabile pe un singur an, ele îşi pierdeau caracterul obligatoriu la intrarea în funcţie a noului pretor. În practică însă pretorul nou ales prelua din vechiul edict dispoziţiile care se dovedise utile. Aşa se explică faptul că, prin preluarea succesivă de la un an  la altul, anumite dispoziţii s-au statornicit definitiv în edict .

Datorită acestor practici, partea veche a edictului, moştenită de la predecesori, se numea edictum vetus sau translaticium, iar noile dispoziţii purtau numele de pars nova sau edictum novum.

Sistematizarea edictului pretorului.

Jurisconsultul Salvius Iulianus, dând curs ordinului împăratului Hadrian, a redactat edictul pretorului urban într-o formă definitivă. Noul edict, aşa cum a fost redactat de către Salvius Iulianus, s-a numit edictum perpetuu, cu sensul de edict permanent de la ale cărui dispoziţii pretorii nu se puteau abate.

Pretorii şi-au păstrat ius edicendi şi după sistematizarea lui Salvius Iulianus dar în noile condiţii, dreptul lor se mărginea la a propune edictul spre aplicare, fără a-i mai aduce modificări. Aşadar, sistematizarea edictului pretorului marchează momentul în care pretorul încetează să mai desfăşoare o activitate creatoare şi dă expresie voinţei împăratului de a concentra întreaga putere în mîinile sale.

(Termenul de sistematizare a edictului este oarecum nepotrivit deoarece, în fapt, Salvius Iulianus a introdus puţine modificări. De altfel, o modificare efectivă a textelor edictului ar fi fost imposibilă deoarece, prin elasticitatea şi eficacitatea lui, edictul pretorului era principalul instrument de echilibru în sistemul dreptului roman).

Textul edictului pretorului nu ne-a parvenit pe cale directă, dar el a fost reconstituit pe baza comentariilor făcute de către jurisconsulţi. Se pare că cea mai reuşită reconstituire îi aparţine lui Otto Lenei. Edictul perpetuu, aşa cum a fost reconstituit de către Otto Lenei, cuprinde patru părţi: prima parte priveşte organizarea proceselor, partea a doua mijloacele procedurale de drept civil, partea a treia mijloacele procedurale pretoriene, iar partea finală executarea sentinţei.

IV. Senatusconsultele

Pînă la împăratul Hadrian, hotărîrile adoptate de senat nu erau izvoare de drept în sens formal. Practic, încă din epoca foarte veche, senatul a influenţat procesul de legiferare[8]. Se ştie că în epoca veche legile nu intrau în vigoare fără aprobarea senatului.

Prin urmare, atunci cînd o lege venea în contradicţie cu interesele proprietarilor de  sclavi, senatul refuza să o ratifice.

Senatul putea influenţa procesul de elaborare a dreptului .şi prin intermediul edictului pretoriului. Adeseori, senatul ordona pretorului să introducă anumite dispoziţii în edict. Pertorul, care aparţinea aceleiaşi categorii sociale cu senatorii şi, ca urmare, avea aceleaşi interese generale, dădea curs recomandărilor primite, îmbrăcîndu-le în forma, juridică.

Prin reforma lui Hadrian hotărîrile senatului Senatusconsultele au devenit izvoare de drept şi în sens formal. Această reformă este oare cum în contradicţie cu locul pe care senatul îl ocupa în statul roman la acea epocă. Aparent, competenţa senatului sporea. în fapt, senatul era o simplă anexă a politicii imperiale, iar împăratul legifera conform bunului său plac, sub aparenţa că instituţiile tradiţionale continuă să-şi desfăşoare activitatea.

În vederea adoptării unui senatusconsult, împăratul sau un reprezentant al său prezentau propunerea în faţa senatului, după care senatul vota automat. De cele mai multe ori, după prezentarea proiectului de senatusconsult, împăratul părăsea incinta senatului fără sa mai a aştepta rezultatul votului. Datorită acestei proceduri de adoptare a lor, senatusconsultele au fost desemnate şi prin termenul de orationes (simple discursuri)

V. Constituţiunile imperiale

La începutul epocii principalului, edictele afişate de către împăraţi aveau un regim oarecum similar cu cel al edictelor altor magistraţi.În sensul că erau valabile numai pe timpul vieţii autorilor lor.

Începînd  din epoca lui Hadrian, constituţiile imperiale au căpătat putere de lege.

Potrivit unui text din Gaius, constituţia imperială este ceea ce împăratul hotărăşte prin decret, prin edict sau prin scrisoare.

Constituţiunile imperiale sunt de patru feluri:

·        Edicte;

·        Mandate;

·        Decrete;

·        Rescripte.

Edictele cuprindeau dispoziţii cu caracter general, pe care împăratul le dădea fie în domeniul dreptului public, fie în domeniul dreptului privat.

Mandatele erau instrucţiuni date înalţilor funcţionari de stat atât în domeniul administrativ, cît şi în cel penal. În unele cazuri, asemenea instrucţiuni căpătau un caracter permanent, dobîndind valoare de norme sau principii de drept.

Decretele erau hotărîri judecătoreşti date de către împărat. Împăratul avea şi atribuţia de a judeca procese, iar hotărîrile sale se bucurau de o mare autoritate, datorită poziţiei pe care împăratul o deţinea în stat şi, pe de altă parte, datorită faptului că erau date după consultarea unor jurisconsulţi eminenţi.

De regulă, hotărîrile pronunţate de către împărat erau obligatorii numai pentru părţi. în unele cazuri însă, cu ocazia pronunţării hotărîrii, împăratul formula o nouă regulă de drept, care devenea obligatorie. În asemenea cazuri, decretele erau izvoare de drept.

Rescripta. Împăraţii, ca şi jurisconsulţii, puteau da consultaţii în probleme de drept. Răspunsurile date magistraţilor îmbrăcau forma unor scrisori (epistula). Cele adresate particularilor erau scrise chiar sub textul cererii. Anumite rescripte cuprindeau şi reguli cu caracter general. Aceste Rescripta întrucît aveau o valoare aparte, erau sistematizate şi publicate  (liber rescriptorum).

V. Jurisprudenţa

Jurisprudenţa este ştiinţa dreptului creată de către jurisconsulţi (iuris consulti), prin interpretarea dispoziţiilor cuprinse în legi.

Jurisconsulţii erau oameni de ştiinţă în măsură să interpreteze cu ingeniozitate şi subtilitate, normele de drept, pe baza cărora se judecau diferite cazuri concrete, dar nu aveau un statut de jurişti, în sensul tehnic al cuvîntului. Cu toate acestea, activitatea lor avea un rol important în procesul de aplicare şi de creare a dreptului.

Până către sfîrşitul epocii vechi a dreptului roman, activitatea jurisconsulţilor se mărginea la indicarea normelor care urmau a fi aplicate în practică, a formelor solemne proprii fiecărui proces şi a cuvintelor solemne care trebuiau pronunţate de către părţi pentru a se ajunge la rezultatul dorit.

În epoca clasică, ştiinţa dreptului ocupa locul central în cadrul ideologiei, ceea ce conferă un profil aparte culturii spirituale a romanilor.

Rolul precumpănitor al jurisprudenţei, în raport cu alte sfere ale gîndirii, apare şi ca un reflex al faptului că situaţiile noi, ivite în condiţile dezvoltării producţiei nu puteau fi soluţionate pe baza unor texte; adoptate cu multe secole în urmă. În această situaţie, jurisconsulţii s-au străduit, şi au reuşit, să găsească în textele vechilor legi mijloacele care printr-o fină interpretare să poată fi utilizate în scopul soluţionării cazurilor noi. Adeseori, rezultatul interpretării jurisconsulţilor se îndepărtează vădit de sensul originar al legilor, uneori este chiar opus. Ducînd pînă la ultimele consecinţe resursele oferite de tehnica juridică, jurisconsulţii au creat un drept nou, corespunzător noii fizionomii a societăţii romane, sub aparenţa că interpretează vechile reglementări.

Jurisprundenţa sacrală.

Timp de mai multe secole numai pontifii au cunoscut zilele faste (în care se judecau procese) şi formulele solemne pe care părţile aflate în litigiu erau obligate să le pronunţe.

Ca urmare, ori de cîte ori doreau să se judece, cetăţenii se adresau pontifilor pentru a afla ce forme solemne sunt necesare în cazul lor.  Fiind singurii în măsură să ofere lămuriri în legătură cu desfăşurarea proceselor, pontifii deţineau, fireşte şi monopolul ştiinţei dreptului.

Câtă vreme jurisprudenţa a avut un caracter religios, aflîndu-se sub semnul spiritului conservator şi părtinitor al pontifilor, nu a putut face progrese notabile. De altfel, pontifii interpretau şi normele religioase fiind direct interesaţi să menţină confuzia dintre drept si religie.

Jurisprudenţa laică

În epoca veche. în anul 1301 î.e.n., Gnaeus Flavius, libertul lui Appius Claudius Caecus, a divulgat formulele solemne şi zilele faste prin afişarea în forum.

După aşa-numita ,,divulgare” a dreptului procesual de către Gnaeus Flavius, orice persoană a dobîndit accesul la formulele solemne în baza cărora se făcea interpretarea dreptului material. Drept urmare, aria celor preocupaţi de studierea problemelor legate de aplicarea dreptului s-a extins tot mai mult. Pe de altă parte, s-a schimbat şi optica jurisconsulţilor în sensul că nu se mai limitau la interpretarea dispoziţiilor din Legea celor XII Table, ci desfăşurau o activitate creatoare adaptînd aceste dispoziţii la cerinţele mereu schimbătoare ale vieţii.

În ciuda progreselor realizate, jurisprudenţa veche avea un caracter empiric, de speţă; jurisconsulţii nu se preocupau de extragerea unor principii generale sau de elaborarea unor lucrări sistematice. Soluţiile de speţă, la care ajungeau jurisconsulţii erau difuzate fie prin scrieri, fie prin prelegeri oferite celor care doreau să le asculte.

Pe lîngă munca de cercetare propriu-zisă, jurisconsulţii desfăşurau o activitate cu implicaţii practice. Această formă de activitate era desemnată prin termenii: respondere, cavere şi agere.

În sfera lui respondere intrau consultaţiile juridice date cetăţenilor în cele mai variate domenii. Ele erau atît de apreciate încît Cicero spunea că locuinţa jurisconsultului este oracolul întregii cetăţi (domns iuris consulii totius oraculum eivitatis ).

Cavere desemnează explicaţiile date cetăţenilor în legătură cu forma actelor juridice, iar agere se referă la îndrumările date judecătorilor cu privire la felul în care trebuie condus un proces.

Sextus Aelius Paetus Catus a scris un comentariu asupra Legii celor XII Table, intitulat Tripertita, pe care jurisconsulţii de mai tîrziu l-au socotit leagănul dreptului.

Quintus Mucius Scaevola este considerat cel mai mare jurisconsult al vremii sale (sfîrşitul secolului al II-lea şi începutul secolului I î.e.n.). Dintre lucrările sale menţionăm liber singularis si ius civile, adevărate modele pentru jurisconsulţii de mai tîrziu. El face primele cercetări cu caracter ştiinţific (definiţii, sinteze) în istoria jurisprudenţei romane.

Aquilius Gallus, contemporan şi prieten cu Cicero, a creat, în spiritul echităţii, acţiunea de dol (actio de dolo).

Servius Sulpîcius Rufus este un remarcabil comentator al edictului pretorului, apreciat şi pentru spiritul său didactic.

Alfenus Varro a scris o lucrare intitulată Digeste. El s-a remarcat prin iscusinţa cu care soluţiona cazurile practice.

Jurisprudenţa în epoca clasică

În epoca clasică, jurisprudenţa a atins culmea strălucirii sale. Spre deosebire de ştiinţa juridică modernă, caracterizată între altele, prin incursiuni istorice şi consideraţii de ordin teoretic, ştiinţa dreptului clasic roman are un pronunţat caracter practic. Pornind de la anumite speţe, jurisconsulţii au constatat existenţa unor elemente comune în baza cărora, printr-o puternică sinteză, au formulat reguli şi principii juridice.

Pentru a aduce o regulă de drept până la ultimele ei consecinţe, jurisconsulţii clasici combinau diferite cazuri creând speţe dintre cele mai complicate. Aşadar, o regulă de drept era recunoscută ca atare numai dacă oferea soluţii pentru toate cazurile imaginabile într-un domeniu. Permanenta raportare a principiilor juridice la realitatea socială, a prilejuit cristalizarea lor în funcţie de cerinţele practicii. Crearea unor construcţii juridice simetrice, abstracte şi subiectivizate, efectuarea unor ample sinteze, formularea de reguli şi principii generale, sistematizarea pe baza lor a întregii materii cercetate, constituie o operă dinamică şi reflectă preocuparea jurisconsulţilor de a oferi soluţii adecvate celor mai diverse cazuri..

La începutul epocii clasice s-au format două şcoli de drept, cu sensul de curente ale gândirii juridice.

Şcoala sabiniană a fost fondată de către Caius Ateius Capito avea o orientare conservatoare, tradiţionalistă şi şcoala proculiană fondată de către Marcus Antistius Labeo avea o orientare progresistă, cu preocupări pentru introducerea unor inovaţii, pentru generalizare şi sistematizare.

Între jurisconsulţii clasici se situează la loc de frunte Capito şi Labeo, fondatorii celor două şcoli de drept.

Massurius Sabinus a scris o lucrare foarte apreciată, intitulată Libri tres iuris civil/s, asupra căreia jurisconsulţii de mai târziu au făcut comentarii valoroase, anumite libri ad Sabinutn.

Caius Cassius Longinus a fost elevul lui Massurius Sabinus şi s-a bucurat de un mare prestigiu, dovadă că, la un moment dat şcoala sabiniană era cunoscută şi sub numele de şcoala casiană.

Salvius Iulianus a trăit în vremea lui Hadrian şi a codificat, din ordinul acestuia, edictul pretorului.

Pomponius a scris liber singularis enchiridii, foarte importantă pentru cunoaşterea jurisprudenţei vechi şi a unei părţi din jurisprudenţa clasică.

Gaius a scris mai multe lucrări, dintre care. una, numită Institutiones, ne-a parvenit pe cale directă. Întrucât nu se ştie nimic precis despre originea şi viaţa sa, au fost emise numeroase ipoteze. Astfel, s-a susţinut că Gaius ar fi una şi aceeaşi persoană cu Caius Cassius Longinus. S-a afirmat  de asemenea că Gaius ar fi originar din Grecia. Trebuia luată în considerare şi preocuparea că Gaius ar fi de origine dacă. Cert este că jurisconsulţii din epoca sa nu l-au menţionat, deşi în secolul al V-lea se bucura de mare faimă.

Institutele lui Gaius au fost descoperite în anul 1816 de către romanistul Niebuhr la biblioteca episcopală de la Verona, pe un manuscris palimpsest (textul originar a fost şters şi în locul său a fost scrisă o altă lucrare). Pentru a se descifra textul originar, au fost aplicaţi anumiţi reactivi chimici, care au deteriorat manuscrisul.

În anul 1933 s-a descoperit în Egipt un fragment din aceeaşi lucrare, cunoscuta sub numele de Noul Gaius sau Gaius din Egipt.

Aemilius Papinianus a trăit la sfârşitul secolului al II-lea şi începutul secolului al III-lea, epocă-în care jurisprudenţa a ajuns la apogeu.

Papinianus a fost considerat de către contemporani ca cel mai mare jurisconsult (primus omnium); părere însuşită şi de către cercetătorii moderni. Rigurozitatea gândirii şi precizia metodei sale de cercetare se afirmă cu rezultate strălucite în lucrările cu caracter cazuistic (Questiones şi Responsa).

lulius Paulus, contemporan cu Papinian, este cel mai productiv dintre jurisconsulţi. Peste 2 000 de fragmente din lucrările sale (libri ad edictum şi libri ad Sabimim) au fost utilizate la alcătuirea Digestelor lui Justinian.

Ulpius Domitius, contemporanul şi rivalul lui Paul, se remarcă printr-un stil concis şi accesibil, motiv pentru care lucrările lui sunt utilizate la întocmirea Digestelor lui Justinian, chiar mai mult decât cele ale lui Paul.

Ultimul-mare jurisconsult clasic a fost Modestinus, care a trăit în secolul al III-lea.

Jurisconsulţii clasici s-au remarcat printr-o activitate deosebit de laborioasă, prin calităţi excepţionale, exprimate în capacitatea de analiză şi sinteză, de generalizare şi sistematizare, prin logica severă cu care rezolvau diferite controverse, prin raţionalismul juridic limpede şi elegant, ca şi prin precizia cu care fixau sensul conceptelor juridice.

Jurisprudenţa în epoca post clasică.

În epoca postclasică asistăm la decăderea jurisprudenţei ca urmare a descompunerii societăţii sclavagiste romane. Odată cu introducerea sistemului politic de tip despotic în care voinţa împăratului constituia singurul izvor de drept, ştiinţa dreptului este împinsă la periferia vieţii juridice.

Activitatea jurisconsulţilor se rezumă la compilaţii sau la alcătuirea unor extrase din lucrările jurisconsulţilor clasici.

Încă din epoca veche, jurisconsulţii acordau consultaţii în probleme de drept, atât judecătorilor, cât şi particularilor, dar aceste consultaţii nu aveau caracter obligatoriu.

În epoca împăratului August, jurisconsulţii, ataşaţi politicii imperiale au fost investiţi cu dreptul de a da consultaţii oficiale (ius respondendi ex auctoritate principis).

 Aceste consultaţii aveau caracter obligatoriu, în sensul că judecătorii erau. ţinuţi să soluţioneze cazurile conform răspunsurilor pe care le primeau de la jurisconsulţii investiţi cu. ius publice respondendi. Potrivii sistemului creat de către August, aceste consultaţii erau obligatorii numai pentru cazurile în care au. fost date, nu şi pentru cazurile similare.

Împăratul Hadrian a extins sistemul hotărând că răspunsurile cu caracter oficial vor fi obligatorii nu numai pentru speţa în discuţie, ci si pentru speţele similare. Începând din acest moment se poate afirma că răspunsurile date de către jurisconsulţii investiţi cu ius publice respondendi au devenit izvoare de drept în sens formal.

Legea citaţiilor

Deoarece jurisconsulţii din epoca postclasică nu se mai preocupau de soluţionarea cazurilor noi, practicienii îşi motivau hotărârile pe baza textelor clasice. În această situaţie, fie părţile, fie avocaţii, în dorinţa de a obţine câştig de cauză, citau în faţa judecătorilor texte falsificate. Asemenea practici erau posibile deoarece jurisprudenţa clasică era foarte vastă, iar judecătorii nu o puteau cunoaşte în  amănunt.

În dorinţa de a pune capăt falsificărilor de texte, împăratul Valentinian al III-lea a dat în anul 126 legea citaţiilor. Legea a confirmat autoritatea lucrărilor următorilor jurisconsulţi : Papinian, Paul, Ulpian, Gaius şi Modestin. Potrivit dispoziţiilor legii, părţile sau avocaţii nu puteau invoca în sprijinul afirmaţiilor lor texte din alţi jurisconsulţi. S-a considerat că lucrările celor cinci jurisconsulţi clasici sunt cunoscute în detaliu de către judecători, iar falsurile vor fi uşor de depistat.

În cazul unor soluţii controversate, judecătorul era obligat să urmeze părerea majorităţii. Dacă doi jurisconsulţi aveau o părere, alţi doi ofereau o soluţie diferită, iar cel de al cincilea nu se pronunţa, judecătorul era obligat să urmeze părerea lui Papinian. Atunci când cel ce nu se pronunţa era chiar Papinian, judecătorul avea dreptul să opteze pentru una din cele două opinii.